Cum consumă românii AI
Cum consumă românii AI-ul
Poți susține #peinterneți
Nu te costă decât o cafea pe lună. Primești încă o ediție pe săptămână, cea de joi, cu tactici și strategii aplicabile de social media. Simple as that!
Românii, față cu AI-ul
Mă uitam peste Consumer Report 2025 de la Starcom, pentru că am o obsesie nebună pentru grafice, statistice și comportamente de consum. Cred că toți avem câte o obsesie d-asta, dar ce mă bucură e că avem mai nou tools utile care să arate landscape-ul de consum din România.
Și cred că-i foarte util nu numai pentru oamenii care lucrează în comunicare să privească către genul ăsta de rapoarte, ci și pentru oamenii din politică, strategii de business, dar și omul de rând. Evoluția stă în curiozitate, so n-aș avea cum să stau deoparte. Cel puțin așa am citit în cărțile de ficțiune, nu self help, c-ar merge.
Citeam raportul ăsta și pe măsură ce-o făceam, mi-am dat seama că există niște oameni care dau tot soiul de rapoarte în România, alții care fac site-uri întregi, utile, cu AI, îmi dau seama tot mai tare că AI-ul e, de fapt, o nișă în România.
O nișă ce se rezumă mainly la oameni din IT și tineri.
Dincolo de muzica făcută cu AI, clipuri foarte cheap menite să fie optimizate pentru consum fatic, utilizare în sfera academică, precum și tools în interiorul locurilor de muncă + vacanțe, relații și horoscoape, observ că AI-ul n-are o adopție extraordinară la noi în țară.
Pe de-o parte, decalajul ăsta pare să ne urmărească generație de generație. Mi-aduc aminte o fază antologică aici, când a venit 50Cent să cânte la noi în țară, iar artistul a dat o declarație de genul “m-am întors 50 de ani în timp când am ajuns în România”. Bineînțeles, răutăcisme sau cum se spune, dar încă de la “Însemnările” lui Dinicu Golescu, decalajul față de vest a fost acolo. N-ar trebui să fim impresionați prea tare.
Asta nu înseamnă că românul e tălâmb, ci pur și simplu e mai lent în adopție. Ceea ce, mai departe, se poate trage în faptul că la români, early adopters sunt o nișă. O nișă concentrată și deloc mare.
Dacă ne uităm pe raport, vedem că din grupa de vârstă 14-74 de ani, familiile fără copil n-au folosit niciodată AI în proporție de 87%, cu copil 65%, 28% adolescenți și 34% single youth (eu aș traduce ca young adult????), și aici e bomba: 70% din cadrul urban, la nivel național.
Which is huge.
Dar asta vorbește și mai multe despre: lipsa de educație, lipsa de digital literacy, gapul între generația tânără și cea bătrână + faptul că avem o populație îmbătrânită.
Basically, suntem extrem de nepregătiți de ceea ce se întâmplă în lume la ora asta și discursul cu bază în inovație tehnologică. Adică putem discuta despre acceleraționism, dar cu siguranță nu pe meleagurile noastre.
Acțiunile românilor cu AI sunt destul de intuitive, deoarece e vorba despre găsirea de informații, dar ce doare mai tare e cât de repede a ajuns AI-ul să fie un confident. Ceea ce mai departe vorbește despre cât de singuri suntem și necomunicativi.
Bineînțeles, problemele astea pot fi de tot soiul, dar nu m-ar surprinde deloc să aflăm că sunt acolo informații extrem de confidențiale în care baza e răspunsul unui AI, menit să-ți confirme ție bias-urile și să te mulțumească.
Printre cei care nu au folosit niciodată AI-ul, dar și printre populația post 35 de ani, AI-ul pare să fie mai degrabă un tool pentru diferite resurse, mai mult decât orice altceva, ceea ce indică o reticență în utilizarea acestei tehnologii. Depinde din ce sferă se trage reticența asta, pentru că putem vorbi despre o distanță sănătoasă sau teorii ale conspirației. Mă bucur să văd, totuși, că măcar vrem să învățăm ceva cu ajutorul lui. Which is great.
Ne place să stăm pe chat și să facem video. Aici vorbesc despre generația tânără. Facebook și Instagram, adică ecosistemul Meta sunt cele mai folosite, which is weird given that we have an array of other good tools. Nu analizăm documente, deși AI-ul chiar e util la asta și reduce mult din timp în research, iar bomba bombelor vine din utilizare de Snap.
Btw, știați că Snapchat încă mai există? Și e chiar mega activ la noi în țară printre tineri? Ofc, nu suficient cât să faci o întreagă campanie acolo, dar e de luat în considerare pentru Gen Z campaigns.
Ideea e că AI-ul este o nișă printre români. Unii se pricep foarte tare să-l folosească, iar lumea e a lor, pe când restul populație fie îl privește circumspect, fie deloc.
Dar nu mă așteptam să văd România într-un decalaj continuu chiar și astăzi, sub tutela vitezei informaționale. Partea ironică? Comentariul acesta de la postarea lui Cătălin Teniță care sumarizează excelent felul în care acest decalaj ar putea fi inclusiv salvarea noastră:
P.S.: Genul acesta de articol apar, de regulă, în edițiile speciale de joi. Poate, cu ocazia asta și dacă ți-a plăcut interpretarea sau ai găsit util, poți da o cafea acolo la #PeInterneți Premium.
Eurovision, faza pe YouTube views
S-a lăsat cu scandal la finala Eurovision, după ce jurații au decis ca locul 11 (dar ce să vezi, chiar și locul 12) să acceadă în final pe baza unor wild card-uri decise de… YouTube views.
Which is funny given the world we live in.
Faci un concurs care ar trebui să fie despre interpretare muzicală și reprezentare națională or something și lași la mâna unui algoritm + promovare să intri în finală.
Bineînțeles, nici aici nu scăpăm de Aproximativ Discuții, unde de data asta a venit Mihai Treistariu (ca să spună că pe YouTube se poate plăti pentru vizualiuzări, which is right) și Iustin de la Hvnds.
Above all else, un suveranist face rondurile prin presa zilele astea, which is very Romania given.
Partea tristă a întregii situații e că dintre aproape toate formatele de entertainment, Eurovisionul și-a pierdut cel mai mult din identitate, cu toate rebrandingurile sale și formatele de acces.
Cu toate că anul trecut am stat cu sufletul la gură, așteptând interpretarea lui Tommy Cash pentru care nu pot afirma o secundă c-am fost dezamăgit.
Sunt surprins însă să observ cât de opaci și dezinteresați suntem de această competiție, încă de la nivelul juriului, care încearcă să administreze nițică social media în formatul ăsta, doar că și atunci o face prost.
Un Oscar de la mine
Am urmărit Train Dreams pe Netflix. Un film ce-l are ca regizor pe Clint Bentley, recunoscut și pentru Sing Sing, un alt lungmetraj șmecher care a fost multipremiat. Domnul Bentley este la a treia execuție și pare că omul știe ce face, pentru că a treia e cu noroc: filmul a fost nominalizat la Oscar.
Dincolo de superbele cadre cu natura ce te fac să plângi un pic că stai printre betoane, filmul spune povestea lui Robert Grainier, jucat de Joel Edgerton.
O viață de om, așa cum se schimba ea pe la 1890-1900, cu provocările și plăcerile ei. Cu transformarea tehnologică la orizont. Cu tot ce are o viață de oferit. Și asta în cel mai banal mod, în mijlocul vârtejului tehnologic. Cam cum ne aflăm și-acum.
Și m-a rupt. De la mine are Oscarul. Pentru poveste. Pentru big picture. Pentru actorie. Pentru sufletul meu.
Niște linkuri
Recomand cu căldură acest eseu de la New Yorker (paywalled) despre lumea lui Epstein în care trăim, astăzi, cu toții. Sau cum a spus-o cineva pe TikTok: the tinfoil hats were right and still they voted for the same shit.
Cum să gândești rațional despre emoțional în advertising.
Despre clavicular:
Tiktok failed to load.Enable 3rd party cookies or use another browser